L’enfant

Pe un blog dedicat tatilor si copiilor nu putea sa nu apara un film intitulat L’enfant. Avem de-a face aici cu un film al binecunoscutilor frati Dardenne, care dupa cum stim cu totii, fac numai filme bune pentru simplul motiv ca le fac. Evident si in acest film se remarca stilul Dardenne, un stil pseudo-minimalisto-realist. Filmul se vrea a fi o drama cutremuratoare a unui hot marunt, a prietenei lui si a copilului lor nou nascut, care se trezeste vandut de catre tatal lui. Reuseste sa fie o drama cutremuratoare?

Si da si nu. L’enfant este un bun exemplu de film „in doua ape”. Stilul minimalist include prin definitie, scene statice, cu putina actiune sau chiar deloc, momente de reflectie. In L’enfant vedem foarte bine cum asemenea scene pot fi utilizate cu un potential artistic maxim pentru un maxim efect, dar si absolut degeaba. In acest film exista scene in care nu se intampla absolut nimic, dar te tin cu sufletul la gura tocmai pentru ca nu stii ce urmeaza, dar si ca sa-ti dea un moment de gandire la ceea ce tocmai s-a intamplat. Pe de alta parte exista scene facute exact in acelasi stil, care sunt absolut in plus, pentru ca nici nu s-a intamplat nimic care sa necesite un moment de gandire din partea spectatorului, nici nu anticipezi ca se va intampla ceva important. Aceste scene sunt pur si simplu plictiseala cu pretentii de arta. Nu orice plictiseala este artistica si nu oricce plictiseala are un inteles profund. Daca ne uitam la durata de 91 minute ne dam seama ca put si simplu s-au chinuit sa umple un film de mediu metraj pentru a-l face de lung metraj. Cand te gandesti ca exista si variante de 95 si de 100 de minute ale aceluiasi film…

Din fericire aglomeratia de plictiseala e mai mult in prima jumatate de ora a filmului. Dupa asta incepe sa-si revina. Pe parcurs reuseste sa devina si emotionant. Probabil toata lumea va tresari in fata dramei copilului vandut. Aceasta e arta facila a filmului. Dincolo de asta pot fi puse si intrebari mai delicate, ca de exemplu: nu i-ar fi fost mai bine copilului cu niste parinti care chiar isi doresc un copil si sunt capabili si sa-l intretina?

Pentru mine insa, filmul este despre altceva. Eu am vazut un om incapabil sa iubeasca, dar in acelasi timp incapabil de a face rau, facand totusi rau. In sufletul lui nu e nici o mare lupta intre a-si vinde copilul si a nu-si vinde copilul. Decizia vine nu din dorinta lui prea mare de bani, ci din incapacitatea de a se atasa cat de putin de copil. Veti spune ca totusi isi iubeste prietena. La prima vedere asa pare, dar cu toate astea o abandoneaza destul de repede si pe ea atunci cand ea nu mai vrea sa auda de el. Atunci cand o cauta pare mai degraba interesat de bani si de un loc unde sa stea decat de ea. Veti spune ca e rau pentru ca si-a vandut copilul si pentru ca e si hot. Si cu toate astea nu are nici un gand rau fata de nimeni, nici o tendinta spre violenta, ba chiar dimpotriva: are grija de copil cat e cu el, are grija de prietena lui, are grija de tovarasul lui de furt, este corect fata de tovarasii de furt.

L’enfant reuseste sa creeze un personaj complex si foarte verosimil in societatea de azi, mai ales in cele precum cea belgiana si acel personaj evident nu e copilul din titlu. Pe de alta parte, filmul nu e complet, e inegal, are un inceput greoi, multe momente moarte etc. E mai degraba un crampei de viata decat un film, dar ca un crampei de viata sa fie arta trebuie ales si  povestit cu grija, ceea ce nu prea e cazul aici. Fratii au si filme mai bune, dar oricum putem sa ne inchinam si la asta daca e facut de abonati festivalieri, nu?