Polisse
Polisse este scris si regizat de Maiwenn, sora mai mare a lui Isild le Besco si care in film joaca rolul jurnalistei. Un film despre o brigada a politiei pariziene specializata in protectia copilului, inspirat dupa propria declaratie din fapte reale. Practic, sunt o sumedenie de intamplari cu copii abuzati, intamplari care nu sunt prezentate complet sub forma unei naratiuni coerente, ci mai degraba ca crampeie din viata de zi cu a unitatii de politie. Cu siguranta o tema care cheama la „sa-i infieram cu avant proletar” si care nu putea sa lipseasca de pe un blog dedicat tatilor si copiilor.
De obicei temele de genul asta sunt prea facile, mai ales pentru un public american sau la stadiu de dezvoltare intelectual american. Cu toate astea Polisse reuseste sa isi traseze o linie de demarcatie fina si sa nu cada in capcana asta. Nu ni se cersesc lacrimi, nu ne este prezentata unilateral drama, ci dimpotriva: se insista pe cotidian si se contrabalanseaza intotdeauna cu personajele politistilor si vietile lor.
De altfel asta e si una din cele mai interesante lucruri la filmul asta: cum contureaza politistii din brigada. Astfel, de dam seama pe parcurs ca toti sunt labili psihic mai mult sau mai putin. Fiecare are cate un punct sensibil, cate o trauma, cate o problema cu reactiile, idei preconcepute, totul ajungand la paroxism in finalul filmului. Pe de o parte nu au cum sa nu fie influentati de cazurile pe care le rezolva, pe de alta parte fiecare isi aduce de acasa bagajul emotional si micile deviatii patologice. Pe de o parte sunt foarte afectati de cazuri precum cel al unui copil rapit de mama lui drogata, proaspat iesita din puscarie, pe de alta parte nu se mai pot opri din ras in fata unei adolescente care povesteste cum a fost santajata sa faca o felatie la toti baietii pentru a-si capata inapoi telefonul.
Aici se remarca cliseele: drama unui copil rapit de mama lui? de unde stiau ca o sa-i faca rau? Bineinteles i-a facut rau. Pe de alta parte incapacitatea de a rezona emotional cu suferinta unei fiinte debusolate: fata respectiva nu facuse nici un rau, nu ceruse sa intre in povestea in care a fost bagata, iar reactia si solutia ei sunt mai degraba tragice, decat motiv de bucurie. Din fericire cliseele nu sunt neaparat sustinute de film, ci mai degraba apartin personajelor, sunt atitudinile acestora. Acesta este un mare plus pentru Polisse, pentru ca e foarte usor sa faci un film partizan pe o astfel de tema si in acelasi timp e mult mai greu sa conturezi o realitate credibila si viabila a unor lucratori din domeniul respectiv. Astfel lucratorul de politie apare foarte verosimil pentru realitatea franceza de azi: orientat pe caz si lege, cu idei preconcepute si clisee, nici prea inguste, nici prea largi, cu o mentalitate mediocra, cu o educatie mediocra, cu o gandire mediocra, vrand sa faca bine, dar neavand intotdeauna cele mai bune solutii datorita mediocritatii sale.
E un film care cu siguranta merita urmarit si nu plictiseste. Cu toate astea nu l-am inclus pe lista mea de filme. De ce? Pentru ca in final nu reuseste sa emotioneze suficient si nici nu reuseste sa puna mari intrebari. Cumva nu reuseste sa puna punctul pe i. In nici un caz nu mi-as fi dorit un film partizan pe aceasta tema sau un fim cu raspunsuri. Si totusi contrastul dintre bine si rau nu e suficient de conturat, lupta nu prea apare, drama e diluata si toate astea dau cumva in final mai mult partizanat decat mi-as fi dorit si mai putine intrebari. Singura mare intrebare pentru mine ramane finalul, a carui sens nu pot spune ca l-am inteles, ramanand la nivelul de supozitii.