Sariti la continut


Lost In Translation

Unul din filmele care imi plac fara sa stiu exact de ce imi plac, sau mai precis, daca ar fi sa incep sa disec motivele pentru care imi plac sau mecanismele care functioneaza pentru a produce acest efect, ar insemna sa pierd farmecul filmului, sa nu mai vad padurea din cauza copacilor. L-am vazut acum mai multi ani (cand era proaspat) si imi aminteam doar ca mi-a placut foarte mult si doar vag subiectul. L-am revazut ieri si mi-a placut la fel de mult, ceea ce e destul de rar pentru mine. Cu atat mai mult incat in continuare nu as putea sa povestesc prea multe despre el. E un film care iti place sau nu-ti place, in nici un caz nu e un film de povestit sau un film din care sa tragi mari concluzii care sa schimbe lumea.

Sofia Coppola este in stare sa produca astfel de “minuni”. A “recidivat” cu Virgin Suicides, care ar putea fi considerat mai bun decat Lost in Translation sau nu. A mai facut si Marie Antoinette, care e oarecum mai in stilul lui taticu’, ceea inseamna aici un film solid, perfect urmaribil, o poveste care te tine in scaun, o realizare in standard. Dar a mai facut acum ceva timp si o serie de reclame la niste toale (H&M mi se pare), care m-au fascinat, ceea ce de fapt nu stiu daca mi s-a mai intamplat la vreo reclama. Probabil ca e doar o slabiciune de-a mea, dar Roxy Music, fata frumoasa, culorile, compozitia, temporizarea, lumina pur si simplu lucreaza la mine perfect.

Revenind la filmul prezent, pe Bill Murray nu am putut sa-l sufar niciodata. E unul dintre acei actori care pur si simplu imi sunt antipatici. Si cu toate astea in Lost in Translation nu m-a deranjat deloc. Atunci cand ai un film bun sau o poveste captivanta (aici e doar prima) si o interpretare cel putin decenta, poti sa treci peste toate antipatiile. Evident, dupa cum stie toata lumea, alternativa aici e Scarlett Johansson, pentru care iarasi am o mare slabiciune. Asta e probabil primul film cu ea pe care l-am vazut (nu am remarcat-o in Home Alone 3, desi l-am vazut inainte) si de atunci mi-a ramas in minte. Din pacate, de atunci au trecut mai bine de 10 ani si nu a mai facut decat filme cel putin indoielnice, in afara de vreo unul-doua care se ridica un peste categoria decente. E pacat sa vezi cum o actrita atat de frumoasa si chiar si talentata isi iroseste cei mai frumosi ani pe maculatura.

Lost in Translation este despre poezia banalului. Totul este banal, dar in acelasi timp completat de faptul ca banalitatea e intr-o lume straina. Adica e un alt banal, nu cel al spectatorului si asta produce interes. Ce mi se pare de apreciat este ca nu a cazut in capcana unei povesti de dragoste. In nici un caz aici nu e vorba de dragoste si nici macar de prietenie. E vorba de dorintele noastre banale din viata de zi cu zi, ramase nesatisfacute si pe care cautam sa ni le satisfacem prin ceilalti. E vorba despre senzatia minunata pe care o avem atunci cand reusim, e vorba despre dependenta pe care o creeaza aceasta senzatie. E vorba despre viata ca o inchisoare, a carei gratii ni le plantam chiar noi si scaparea pe care tot noi o cautam in oamenii din jur. E vorba despre cum asta nu are legatura cu sexul, desi cumva trece prin sex, chiar daca sexul nu s-a realizat deloc. Stiu, suna stupid, dar nu e. Citeste inca o data, gandeste mai mult si compara cu filmul.

Publicat in categoria Artistic, Cinemateca, Filmele lu' tata.


0 Raspunsuri

Ramaneti la curent cu aceasta conversatie, abonati-va la feed-ul RSS de comentarii pentru acest articol.



HTML acceptat partial

sau raspundeti la acest post via trackback.