Death Wish

Dupa ce in ultima perioada am facut o cura de filme cu Delon si Belmondo, am ajuns si la Death Wish, unul din clasicele de gen americane, un film foarte popular la vremea lui, care, daca nu ma insel, l-a promovat pe Charles Bronson in rol de mare star „tough guy”. Filmele cu Delon si Belmondo sunt unele mai bune, altele mai proaste, unele mai spre comedie, altele mai serioase, punand chiar probleme politice sau exercitii de imaginatie utopice. Pe langa astea, Death Wish mi s-a parut aproape comedie/parodie, dar el din pacate se vrea un film serios.

In Death Wish este suficient sa iesi pe strada pentru a fi atacat de banditi. Nu exista noapte in care eroul sa ramana neatacat, dar ce e mai trist ca uneori mai ataca si ziua. Laitmotivul junglei new-york-eze, dar daca ar fi adevarat, nu prea ar mai exista New York-ul deloc si nici economia americana asa cum o cunoastem astazi. In al doilea rand, toti banditii trebuie sa fie foarte figuranti – cu cat se scalambaie mai mult, cu atat mai bine. Iar sirul de ciudatenii care nu functioneaza continua in nestire.

Faptul ca a functionat un astfel de film – si a functionat, pt. ca are si vreo 2 sequel-uri – spune multe despre piata si public. In acelasi timp, undeva peste ocean se faceau filme care chiar functionau, dar la americani a primat intotdeauna spectacolul. Aceeasi inclinatie spre spectacol si senzational o gasim in mai toata cinematografia lor de gen; ganditi-va doar la celebrul Godfather sau la Once Upon A Time In America. Dar daca la acestea spectacolul si senzationalul sunt dozate astfel incat filmul sa functioneze, la filme gen Death Wish totul scapa de sub control si dau in ridicol. Filmele din categoria Death Wish pot sa impresioneze doar pustimea platitoare de bilet, care vazand astfel de filme vor ramane la stadiul intelectual infantil pentru a plati bilete la filmele astea toata viata lor. Probabil asa se explica marile „capodopere” de mare succes din zilele noastre.