Madrid, 1987

Ar fi putut fi minunat, dar in schimb te invata cum poti s-o dai in bara. Trecand peste inceputul indoielnic, unde se bate un pic apa in piua, reusim sa ajungem in sfarsit in apartamentul prietenului. Aici deja ai inteles care e ideea si exprimarea ei mi s-a parut o introspectie senzational de lucida asupra problemei sexuale din interiorul oricarui barbat(?). Poate sunt doar eu (din nou), dar mi s-a parut ca pune exact punctul pe i, degetul pe rana. Din pacate, filmul deraiaza pe nesimtite in decor.

In loc sa ramai la tema si sa beneficiezi de nu stiu ce revelatii despre trairile universal umane (ca in prima parte), incepi incet incet sa-ti dai seama ca autorul a vrut de fapt sa-ti tina un discurs despre propriile sale pareri despre viata. Iti preda, ca la scoala, tot ce crede el despre lumea inconjuratoare, tot ce a inteles el din lumea asta. Cat poate fi de interesant sa te uiti cam o ora si jumatate la un singur om vorbind, si anume la autorul filmului? Cat de mare trebuie sa fie ego-ul tau incat sa faci un film in care sa-ti expui pe sleau propriile tale convingeri despre viata? Cam asa e aici: un monolog pe care parca l-a taiat fix ca sa umple cata pelicula avea alocata. Si totusi incepea atat de bine! Poate trebuia sa faca doar un mediu metraj sau chiar un scurt metraj.

Pentru cunoscatori si doritori, puteti vedea sanii lui Maria Valverde si nu prea mare lucru in plus. Daca sunteti interesati de subiect sunt alte filme in care arata mult mai bine si/sau mai mult. Daca vreti sa vedeti un Film, atunci vedeti La flaqueza del bolchevique, un subiect vecin, aceeasi Maria Valverde mult mai imbracata, dar si mult mai multa substanta. Aici abia o lasa sa vorbeasca sau eventual sa faca cate vreo grimasa.