The Act of Killing

Despre filmul asta am aflat intamplator de la doi prieteni pasionati de film, la o bere la care depanam fiecare ce filme ne-au mai impresionat in ultima vreme. Mi-au povestit cu pasiune si pe indelete despre cum filmul pune tortionari indonezieni sa recreeze scene reale de tortura a propriilor lor victime, cum isi regizeaza propriul film, cum ei sunt azi oameni puternici, celebri si respectati in societate etc. etc.

Auzind toate acestea ma asteptam la un film violent, macar la nivelul de „istorisire” daca nu si vizual. A trebuit sa-mi fac ceva curaj si sa gasesc un moment in care sa fiu pregatit sa indur noi istorisiri macabre. Din fericire, ori eu am inteles gresit, ori ei.

Nu stiu care a fost exact intentia autorului, dar eu am ramas cu alte idei dupa filmul asta. The Act of Killing nu este chiar o capodopera si nici nu te trazneste in varful capului. Si cu toate astea este foarte greu de vorbit despre el pentru simplul motiv ca spune multe intr-un mod cu totul deosebit. E un film care trebuie vazut, chiar daca poate n-o sa-ti schimbe viata radical, desi am o mare temere ca fiecare va intelege altceva din el.

Pe mine m-au marcat doua planuri in filmul asta: primul este cel al societatii care inevitabil are nevoie de sange si felul in care obtine sangele si apoi digera evenimentele – citatul de la inceputul filmului mi se pare definitoriu; al doilea plan este cel al individului care a omorat si felul in care „actul” de „killing” ii schimba viata.

Nu e necesar sa ne adancim prea mult in istorie pentru a vedea ca orice societate are nevoie de sange: revolutii, razboaie sau condamnari legale – toate cer sange. Insa vom remarca de-a lungul istoriei o scadere a cantitatii de sange si o schimbare de perceptie asupra actului in sine si asupra a ce inseamna el. Asta s-a intamplat intr-o mult mai mare masura in ceea ce numim „occident” si mai putin in alte zone. Rezultatul este ca noi, europeni sau americani, interpretam diferit acest film fata de un indonezian sau de un european din alt secol.

In zilele noastre in societatea „occidentala” viata a devenit „scumpa”: tinem mai mult la ea, se plateste mai mult pentru ea. Pana acum cateva secole speranta de viata era mult mai mica: daca nu erau bolile, erau razboaiele sau alte nenorociri. Ne-am invatat sa traim mult si „bine” si ne concentram foarte mult eforturile in directia asta. Daca ne uitam si mai demult in istorie, vom vedea ca viata insemna si mai putin: se murea si mai repede si mai usor si cel mai important, se accepta acest fapt fara sa se gandeasca prea mult la asta.

Daca pastram in minte aceste lucruri, deja vedem altfel un film ca The Act of Killing. Protagonistii filmului omorau „comunisti” in anii 60 si astfel au salvat tara de la comunism. De altfel, in film sunt prezentate chiar ostentativ binefacerile capitalismului. Noi, ca romani, stim cum arata adevaratul comunism si cat de mult jinduiam de exemplu dupa magazine care azi ni se par normale (ca si indonezienilor). Oare era mai bine sa fi omorat si noi vreo cativa „comunisti” ca sa nu trecem prin comunism? Dar aici nu comunismul e important; ganditi-va ca au mai fost legionari (si pe vremea razboiului, dar si a mineriadelor), turci, rusi etc. etc. Protagonistul din film in general strangula victimile cu o sarma – Vlad Tepes ii tragea in teapa; cel din film cica are la activ vreo mie de oameni – Vlad Tepes oare cati?; cel din film omora comunisti – Vlad Tepes omora in principal turci. Si problema nu e cu siguranta de Vlad Tepes; daca ne uitam cu atentie prin perioada aceea vedem ca si varul Stefan cel Mare, dar si Mihai Viteazul sau oricare altul avea propriile „fapte de vitejie” care implicau sange, moarte si probabil mai multa suferinta din partea victimei decat cea a victimelor din film.

Pastrand aceasta perspectiva, cred ca intelegem mai usor de ce oamenii din film au omorat si de ce sunt in continuare liberi si apreciati de societate; de ce intr-o emisiune televizata tanara reporterita intreaba cu zambetul pe buze despre cum i-a omorat pe comunisti. Si noi am trecut printr-o mistificare a istoriei similara si nu ma refer la chestiunile evidente, care au fost „reparate” dupa ’89, ci la acele chestii care ne plac si care au ramas in continuare intiparite in constiinta generala, capatand astfel valoare de adevar. Ma refer in acelasi timp si la acele chestii care le mistificam in zilele noastre: istoria nu a fost si nu va fi niciodata adevarul, ci doar o poveste despre adevar. Din pacate, in societatea noastra si in multe alte societati (eg: filipineza), gradul de subiectivism depaseste limitele rezonabilului.

Dar ce fac eroii neamului? Cum se simteau Stefan cel Mare, Vlad Tepes si Mihai Viteazul? Nu stim. Dar aflam din film cam cum se simt eroii contemporani filipinezi. Ceea ce m-a marcat a fost ca se vede pe fata lor cat de multi oameni au omorat. La inceputul filmului nu aveam nici o idee, dar pe parcurs am invatat sa-i recunosc. E un antrenament despre cum sa recunosti un ucigas: cei care au omorat mult sunt calmi, au propria lor mica filozofie prin care isi explica faptele lor si ale altora, au un dar al compasiunii fata de animale, probabil tocmai pentru a compensa sentimentul de vinovatie in legatura cu oamenii, dar si pentru a-si dovedi singuri ca nu au pierdut busola moralei si a corectitudinii, pentru a da greutate motivatiei care a stat la baza „actului” de „killing”, pentru a-si dovedi ca ei respecta viata. Intr-o forma sau alta au sentimente de vinovatie, care le revin in diverse forme. E o pedeapsa suficienta pentru ei?

Secunzii dovedesc o alienare totala. Ei traiesc intr-o realitate parelela, sustinuta teribil de temele feerice s hipnotizante introduse in film. Probabil ei nu au nici suficienta minte pentru a realiza cu adevarat faptele lor si de aceea nici nu au ajuns sefi. Au ramas la stadiul de animale si nu vor iesi niciodata din el.

Sefii zilei (a se vedea de exemplu comandantul fortelor paramilitare) au pe fata orgoliu, infatuare si cruzime. Ei probabil nu au ajuns sa ucida prea mult sau poate chiar deloc in mod direct, in schimb au nevoie sa pozeze in calai pentru a fi bagati in seama si pentru a-si pastra functia. E mult mai usor sa ucizi indirect si probabil cu asta se ocupa ei. Ei sunt micii „hitleri”: ucidere industrializata.

Oficialitatile (parlamentari, ministri etc.), ca in orice tara, sunt adevaratele canalii. Ei nu omoara, ci se omoara in numele lor si pentru binele lor. Asta le inlatura orice urma de responsabilitate si orice urma de sentiment de vinovatie sau de orice alt fel.

Daca ne intoarcem la primii, de-a lungul intregului film insista ca „gangsteri” inseamna „oameni liberi” (probabil in limba lor). Uitandu-te la film si facand comparatie cu celelalte categorii poti sa intelegi de ce se simt asa. Eu m-am gandit la haiduci: tot oameni liberi, care mai pradau pardon – dadeau la saraci – din cand in cand si poate mai si omorau, dar cica numai boieri – pfiuu.

In orice caz, din The Act of Killing veti putea intelege mult mai multe decat am spus aici in doar cateva randuri. Si dupa cum spuneam mai pe la inceput, fiecare va intelege altceva. Eu mi-am permis doar o mica posibila interpretare sau mai degraba mici teme de gandire pentru cei care vor sa gandeasca.