Sariti la continut


Ce facem cand suntem nervosi

In primul rand despre cine vorbim aici? Despre noi nervosi sau despre copii nervosi? Pai… despre ambii. Se intampla sa fim nervosi si separat, dar de cele mai multe ori nervozitatea (unii ii pot spune energie negativa, altii bad karma s.a.m.d.) se intoarce ca un bumerang eventual cu viteza tot mai mare. E ca si cum am avea cate o racheta de tenis si ne tot pasam mingea de la unul la altul lovind-o tot mai tare. E in firea omului sa faca asa. Astfel si noi si copiii devenim tot mai nervosi enervandu-ne tot mai tare unii pe altii. Mi se pare evident ca asta nu poate duce la nimic bun. S-ar putea spune ca in felul asta macar ne consumam energia negativa (in loc sa o tinem in noi) si astfel ne eliberam de ea, spre a ne calma si a ajunge la un mare zen. In realitate insa, energia negativa ni se intoarce multiplicata in loc sa se disipe in aer si cineva trebuie sa o absoarba intr-un fel sau altul (frecarea cu aerul e prea mica), cineva poate ramane cu frustrari si nu in ultimul rand, cand ne umplem viata doar cu momente de “consum” al energiei negative, care e frumusetea in a trai?

Exista si momente in care energia negativa nu se intoarce ca un bumergang. Ce bine! Hmmm…. nu chiar. Mai ales atunci cand e vorba de copii. Faptul ca nu ni se intoarce inapoi nu inseamna ca nu a avut loc impactul sau ca nu exista consecinte ale impactului (ex: durere), ci doar ca a existat un lucru si mai puternic care l-a oprit pe copil (sau pe adult) sa intoarca lovitura. Aceasta opreliste poate fi orice: frica, dezamagirea, dezinteresul etc., dar de cele mai multe ori frica de ceva. Problema cu copiii (si chiar si cu adultii) este ca acea energie negativa nu se disipa in aer; lovitura nu este respinsa undeva spre un punct mort care sa nu loveasca pe nimeni, ci este stransa mereu intr-o cutiuta si pusa la pastrare. Azi un pic, maine un pic si tot asa. Iar cutiuta asta nu e chiar o cutiuta, ci mai mult ca o oala sub presiune. Inauntru presiunea creste mereu si apoi, in functie de cum e construita oala, fie mai scapa cate un jet puternic de vapori fierbinti direct spre fata noastra, fie explodeaza. Exact ca la oala sub presiune, cu cat are loc mai tarziu explozia, cu atat explodeaza mai puternic. La copii toate astea se intampla de-a lungul a ani de zile. Aburul ne va frige peste ani sau oala va exploda complet peste si mai multi ani. Asta ne va face rau si noua, dar si lor. Ideea ar fi sa incercam sa tinem cutiuta in permanenta cat mai goala.

Asta presupune sa absorbim energia negativa si sa nu o mai trimitem inapoi. Stiu ca teoria e usoara, dar practica ne omoara. Cati dintre parinti nu au avut momente in care sa vrea sa se arunce pe geam enervati si exasperati de copilul lor? Daca nu ati avut niciodata un astfel de moment inseamna ca nu ati petrecut suficient timp cu copilul si ar trebui sa va puneti o problema. Si atunci ce e de facut? Invocam energiile cosmice? Ne apucam de yoga? Batem matanii? Ii batem pe micuti?

In primul rand trebuie sa intelegem ca intre parinti si copii nu exista niciodata o pozitie de egalitate, nici macar dupa ce copiii devin adulti. Parintii au in plus puterea si experienta. Puterea de a decide (mai tarziu de a influenta) si puterea de a face mai mult rau. Din pacate, in orice cearta instinctul ne pune mereu ideea de egalitate in cap: tu mi-ai facut, iti fac si eu tie; tu m-ai enervat, te enervez si eu. Inegalitatea vine doar la rezolutie: in final am facut ceva ca sa ma impun pt. ca pot – he he he, ce m-am scos, pt. ca asa sunt eu smecher. Nici macar atunci nu constientizam inegalitatea dintre parinti si copii.

Puterea trebuie sa vina intotdeauna cu responsabilitate. Daca avem putere in plus, inseamna ca avem si responsabilitati in plus. De asta suntem adulti si ei copii, de asta copiii trebuie sa asculte de parinti, de asta avem puterea sa ne impunem si sa le impunem. Trebuie sa constientizam in permanenta aceasta responsabilitate: nu suntem egali, avem responsabilitate in plus fata de ei, avem putere in plus fata de ei. Atat timp cat constientizam aceasta responsabilitate, vom putea poate sa folosim puterea intr-un mod responsabil, benefic pentru ei si nu impotriva lor, nu spre a castiga doar o cearta nenorocita.

In al doilea rand ar trebui sa constientizam de ce fac copiii ceea ce fac. De ce se enerveaza, de ce tipa, de ce devin violenti. Instinctiv ne vine sa dam vina pe ei – ca in orice cearta, celalalt e vinovat, pentru ca e un om responsabil de ceea ce face si face numai prostii. Dar copiii nu sunt responsabili – tocmai de asta exista diferentierea intre adult si copil, intre major si minor. Nu e corect sa le cerem acea responsabilitate. Ei nu fac asta ca sa ne faca un rau sau pentru ca sunt obositi sau pentru ca sunt prost crescuti sau mai stiu eu ce. In spatele acestor etichete e mereu altceva, ceva mai important. Orice om, cand se enerveaza are ceva pe suflet. E important sa intelegem ca si copiii au ceva pe suflet, ceva care-i enerveaza, care-i deranjeaza. Trebuie sa vedem ce e acel ceva. Si pentru asta trebuie sa ne punem in pielea lor. Gandeste-te ca el stie numai anumite lucruri, nu toate lucrurile pe care le stii tu. OK, ar fi trebuit sa mai stie si altceva pt. ca i-ai spus de nu stiu cate ori si cu toate astea el nu stie acel lucru. E vina lui? Nu cred – e vina ta pt. ca poate atunci cand i-ai spus lucrurile alea, la fel ca si acum nu te-ai pus in locul, nu te-ai gandit la ce stie el ca sa poti intra in logica lui si sa-i spui in asa fel incat sa inteleaga si sa-i ramana. Gandeste-te ca daca tu, adult, cu toata experienta ta cu care te lauzi, nu esti in stare sa faci un minim exercitiu de imaginatie incat sa-ti imaginezi ceea ce stie el si astfel sa-i replichezi modul de a gandi, atunci ce asteptari ai de la el sa se puna in gandirea ta de adult si sa inteleaga ceea ce ii spui si sa gandeasca ca tine?

Daca vei reusi vreodata sa te pui in locul lui cu adevarat, sa gandesti cu gandirea lui raportandu-te doar la ce stie el si retraind ceea ce tocmai i s-a intamplat sa i se intampla lui, abia atunci vei intelege drama pe care o traieste in momentul ala. Dar pentru asta, cred ca ai nevoie de un pic de ajutor.

Evident, in situatii de astea toata lumea incepe sa-si aminteasca de cum au fost ei in copilarie in situatii similare si de obicei le da cu virgula. Asta nu inseamna cu adevarat sa te pui in locul lui. Viata e facuta ca dintr-o serie de filme, fiecare cu intriga lui, cu punctul sau culminant si cu deznodamantul lui. Fiecare “cumpana” din viata noastra, fie ca e un examen, angajarea la locul de munca, un proiect, casatoria sau mai stiu eu ce, e un astfel de film. Copiii isi au propriile filme. Cand incercam se ne amintim momente similare din viata noastra, incercam sa suprapunem filmul lui peste filmul nostru. Nu numai ca sunt filme diferite, dar amanuntul important este ca noi am vazut deja filmul ala si in plus, l-am vazut foarte demult. Daca te-ai uitat la un film care te-a captivat, cu siguranta la un moment dat te-ai speriat sau ai trait suspansul sau cu siguranta ai avut niste trairi, niste senzatii. Acum cand ti-l amintesti, nu mai poti trai senzatiile acelea la aceeasi intensitate, nu mai poti trai suspansul stiind deja deznodamantul. Acum poti sa zici daca a fost un film bun sau prost, daca a fost bine sau rau. In plus, cu cat trece mai mult timp de cand ai vazut filmul, cu atat uiti tot mai mult din el. Degeaba iti mai amintesti in mare cum a fost si cum s-a rezolvat, trairile, senzatiile sunt demult pierdute.

Nenorocirea asta se numeste “experienta” si ne da acea detasare superior ingamfata fata de noi insine la un moment indepartat in trecut. “Cinefilia” asta ne face sa ne credem mai intelepti, cu “experienta”. Dar de fapt, daca am fi din nou in acelasi film, singurul lucru care ne-ar face mai “intelepti” ar fi ca am recunoaste filmul si am incerca sa-i replicam sau sa-i schimbam actiunea. Faptul ca am vazut filmul ne asigura de finalul pe care il stim. Cand de fapt, s-ar putea doar sa ni se para ca e acelasi film, s-ar putea sa-l fi schimbat deja scenaristul pentru noi; in pofida sigurantei suntem si mai pierduti, pentru ca nici macar nu ne dam seama ca suntem pierduti.

Filmul nostru nu e neaparat al lor, chiar daca seamana. Suntem actori diferiti in filme diferite, chiar daca rolurile seamana. Si in plus, suntem incapabili de a retrai senzatiile si sentimentele de atunci – putem doar sa ni le amintim, insa nu e nici pe departe acelasi lucru. Nu in ultimul rand, timpul ne-a tocit si ne-a distorsionat memoria.  Si atunci cum facem sa ne punem in pielea copiilor?

Pune-te in filmul lui, rememoreaza experientele lui (nu pe ale tale), incearca sa te reaportezi doar la ce stie el si la ce a trait el. Daca nu reusesti, incearca sa intelegi ca el traieste o mare drama de moment, ca el poate nu vede iesirea (chiar daca tu crezi ca stii finalul filmului), ca el nu are speranta. Odata ce poti face asta, ar trebui deja sa apara si empatia.

Insa asta s-ar putea sa nu fie suficient ca sa te calmezi. In primul rand, nu te mai gandi la toate lucrurile care te enerveaza. Nu iti repeta nici tie, nici celorlalti de ce esti nervos. Stiu ca e foarte important pentru tine, dar nu intereseaza pe nimeni in momentele alea, cu atat mai putin pe copii. Pe ei ii intereseaza doar drama lor, nervozitatea lor si e normal sa fie asa. Iar daca tu iti repeti tie de ce esti nervos, nu faci altceva decat sa-ti intretii starea de nervozitate pt. ca nu lasi cauza nervozitatii sa plece din mintea ta – nu te lasi sa uiti.

Un alt lucru important este sa intelegi o diferenta majora dintre adult si copil: adultul isi gaseste sprijinul in mediu (prieteni, parinti, colegi, vecini etc.), dar copilul isi are tot universul centrat in jurul parintilor si in special al mamei. Parintele si in special mama este axa in jurul careia graviteaza viata lui, este punctul lui de sprijin, ceea ce ii da incredere, speranta, bucurie. In viziunea lui parintele este atotputernic si atotstiutor, este Dumnezeul lui si el resimte aceasta legatura cu Dumnezeul lui intr-un mod mult mai puternic decat am reusi noi vreodata sa resimtim legatura cu adevaratul Dumnezeu. Daca intelegem asta, putem deduce niste lucruri care altfel ar parea contraintuitive.

Oamenilor le-a placut intotdeauna sa exploreze, e in firea noastra. Plecau de nebuni pe mari si descopereau noi insule, noi continente. Acum plecam de nebuni prin spatiu si ne-am dori sa ajungem la planete cat mai indepartate, sa ne cataram pe stele. Imaginati-va ca Dumnezeu ne-ar ajuta: ar aduce insulele si continentele mai aproape una de cealalta sau in zilele noastre ar aduce planetele mai aproape unele de altele, ca sa putem ajunge la ele mai usor si astfel sa fim mai fericiti sau macar mai multumiti. Care ar fi rezultatul daca s-ar intampla asa ceva “as we speak”? Ne-am caca pe noi (scuze pt. cei care nu se caca niciodata, dar asa e expresia). Ganditi-va ce mare tragedie e la un “cutremuras” sau la un “taifunut”; cum ar fi daca s-ar schimba radical planeta noastra sau tot universul nostru in timp real? In pofida lucrurile pe care ni le dorim, avem nevoie mult mai multa, fara sa ne dam seama, de siguranta si stabilitate. Sa stim ca lucrurile raman in mare asa cum le stim noi si ca facem noi doar schimbarile pe care dorim sa le facem. Cam asa e si cu copiii.

Si copiii au nevoie in permanenta de siguranta, stabilitate si speranta. Pentru copii furnizorul unic de astfel de sentimente este parintele. Ce sa inteleaga un copil atunci cand noi ne enervam impreuna cu el, cand ne punem in gura cu el de la egal la egal, cand tot tipam si-l porcaim in loc sa facem ceva, cand suntem incapabili nu numai sa-l scoatem din situatia asta ci nu putem sa ne scoatem nici macar pe noi insine? Se simte pierdut, abandonat, disperat, pentru ca Dumnezeul lui ori l-a lasat balta, ori nu stie nici el ce sa faca ori nu poate sa faca. Oare Dumnezeu nu este atat de atotputernic si atotstiutor? O astfel de intrebare care se naste inevitabil in subconstient duce la deznadejde si disperare. Imagintati-va asta sa vedeti cum va simtiti! Si abia dupa ce reusiti sa va imaginati cu adevarat ca Dumnezeul vostru s-a prabusit, mai ganditi-va ca v-a enervat cu nu stiu ce si ce viata grea aveti blah blah blah…

De aceea, contraintuitiv, copiii au nevoie de limite, de reguli, de ordine si disciplina, chiar mai mult cand sunt nervosi si suparati decat cand sunt veseli. Lipsa acestora aduce amplificarea majora si prelungirea nervozitatii si a supararii. Evident, ordinea si disciplina nu inseamna un despot care tuna si fulgera pt. a-si impune cu forta vointa, ci un om calm care pune lucrurile in ordine, care impune reguli corecte si echitabile si are grija ca ele sa fie respectate. Abia atunci copiii vor resimti vointa ta si vor avea speranta si increderea restaurate – pot sa doarma linistiti, adica sa se calmeze; cineva vegheaza acolo pentru ei si ei pot fi din nou copii. Chiar daca asta inseamna pe moment sa-ti mai arate o data cat sunt ei de nemultumiti de lucrul ala de la care pornise cearta, prin tipete, plansete etc.

Repeta-ti tot timpul ca tu esti adultul: tu stii ce sa faci si tu poti sa faci. Lasa toate celalte prostii din capul tau pentru altadata. Negociaza cu ei, dar stabileste si impune limite cu calm. Dintre tine si copil, tu esti cel care poate si trebuie sa absoarba energia negativa. Daca ti s-a dat puterea de adult si parinte, ti s-au dat si aceste responsabilitati. Si nu in ultimul rand, intelege ca copilul tau tocmai a trait o drama – asta inseamna ca are nevoie sa primeasca si ceva bun. Si cine sa-i dea ceva bun, energie pozitiva, daca nu parintele? Gaseste ceva bun de facut dupa ce a trecut furtuna, arata-i binele din viata lui, invata-l gandirea pozitiva. Si niciodata nu uita ca e copilul tau. Il iubesti ca pe copilul tau sau nu?

Publicat in categoria Psihologisme.

Taguri: , , , , , .


0 Raspunsuri

Ramaneti la curent cu aceasta conversatie, abonati-va la feed-ul RSS de comentarii pentru acest articol.



HTML acceptat partial

sau raspundeti la acest post via trackback.