Cum convingem copiii

Dupa cum spuneam in articolul despre diferentele (si asemanarile) dintre educatie si dresaj, diferenta majora dintre cele doua este ca in educatie (spre deosebire de dresaj) copilul ar trebui convins de utilitatea si beneficiile alegererii pe care dorim sa o faca si la modul ideal, ar trebui sa aleaga singur sa faca acel lucru. Dar cum il convingem?

Daca ar fi sa insiruim metodele traditionale, ar fi cam astea:

– metoda coercitiei – una dintre cele mai populare si ultra-uzitate, presupune fortarea intr-un fel sau altul a copilului sa ia o anumita decizie. Fortarea se poate face dupa mintea fiecarui parinte sau „educator”, mergand de la pedepse (de orice fel, inclusiv tipat, bataie etc.) si pana la a trage copilul fizic spre a face actiunea pe care vrem sa o faca sau spre a ajunge in locul in care vrem sa ajunga. Evident metoda aceasta tine la prima vedere mai mult de dresaj decat de educatie, atat timp cat copilul nu intelege de ce trebuie sa faca lucrul respectiv si nu ajunge in final sa constate beneficiile si sa sustina decizia pe care am luat-o noi in locul lui

– metoda sperieturii – foarte populara pe plaiurile mioritice, presupune proiectia in viitor a unor consecinte teribile ce vor aparea ca urmare a luarii decizii „incorecte”. Aceste consecinte pot fi reale (posibile sau probabile) sau ireale. Dintre cele reale avem ca exemplu: „nu fa aia pt. ca o sa te imbolnavesti”, „pune caciula pe cap ca sa nu racesti”, „nu te da in scranciobul ala ca o sa-ti spargi capul”, „stai langa mine pt. ca altfel o sa te pierzi” etc. Dintre cele ireale avem: „nu te du acolo, ca acolo e bau-bau”, „eu am plecat si te las aici”, „nu te du acolo c-o sa vina sa te ia tiganii” etc. Apoi mai sunt cele la limita dintre real si imaginar, pt. ca rezultatul e greu de cuantificat, subiectiv si in orice caz proiectia lui e exagerata: „pune mana si invata, ca altfel o sa ajungi maturator de strada”. Trebuie sa remarcam toate mesajele subliminale pe care le transmitem indirect copilului si care de multe ori sunt mai puternice decat cele directe si persista toata viata: frica de boala sau de locuri intunecoase, frica de singuratate, neincrederea in fortele proprii, rasismul, discriminarea pe criterii sociale, dispretul fata de munca si apologia banului.

– metoda exemplului exterior – „uite ca Gigel poate, tu de ce nu poti?”, „uite ce a facut Gigel si ce bine a ajuns daca a facut asa”, „toti copiii fac asa” sau „nu face nimeni asa”. Prin metoda aceasta copilul se va simti intotdeauna ca nu este suficient de bun, ca altii sunt mai buni. Ii negati individualitatea si propriile dorinte si aspiratii. Va ajunge sa se simta mereu inferior si fie sa se inchida in el, fie sa aiba un vesnic spirit de competitie chiar si atunci cand nu este cazul, fapt ceea ce ii va dauna.

– metoda rusinarii – „e rusine sa facem asa”, „nu face nimeni asa” etc. Copilul va ajunge sa se evalueze doar prin altii si in felul acesta va ajunge foarte influentabil si la cheremul altora. Inutil de spus ca acei altii pot fi incopetenti, prosti, rau intentionati etc.

– metoda pisalogelii – presupune repetarea la infinit a ceea ce dorim sa faca copilul. Ii spunem o data si inca o data si apoi din nou si tot asa pana la sfarsitul lumii, in speranta ca la un moment dat va ceda. Poate fi privita ca o subspecie a metodei coercitiei, pentru ca aceasta pisalogeala este de fapt o forma de penalizare a copilului sau el cel putin asa o percepe. El va face lucrul pe care il vrem doar ca sa scape de gura noastra, adica de aceasta penalizare. Insa de cele mai multe ori reactia copilului (si de fapt a oricarui om) e sa se incranceneze in a nu face lucru pe care i-l cerem. Atat timp cat ii oferim un razboi de luptat (pentru ca in asta am transformat discutia), el il va lupta cum poate mai bine, iar daca uneori reusim, inseamna doar ca l-am invins, nu ca l-am castigat de partea noastra, nu ca a inteles care sunt beneficiile actiunii pe care i-o cerem. Speranta ca facand actiunea se va convinge singur de beneficiile ei si de adevarul nostru e de cele mai multe ori desarta, pentru ca pe termen lung, faptul ca noi folosim constant aceasta metoda „educationala” face mai mult rau decat presupusele beneficii ale actiunii. Pisalogeala ii mentine o stare continua de stres si ii taie liberul arbitru. Va ajunge un copil care nu poate sa ia decizii de unul singur si cu un grad ridicat de stres. Nu in ultimul rand, metoda aceasta duce in marea majoritate a cazului, noi devenim tot mai nervosi pt. ca se incapataneaza, iar el devine tot mai nervos pt. ca il stresam in continuare. Noi o sa tragem tot mai tare si el o sa traga tot mai tare.

– metoda negarii – „hai ca nu doare”, „hai ca n-ai nimic”, „nu se intampla nimic” etc. E o linie foarte fina intre a incuraja copilul si a-i arata partea pozitiva a lucrurilor si pe de alta parte a-i nega propria suferinta, propriile ingrijorari sau angoase. De multe ori parintii folosesc metoda si pentru ei, pentru a-si nega propria greseala (atunci cand de exemplu copilul s-a lovit si se simt responsabili) sau impactul produs asupra lor de suferinta copilului. Insa asupra copilului metoda aceasta are un efect rau, pentru ca copilul se va simti neinteles, abandonat, neprotejat, fara speranta. Ca orice om, cand vede ca ii este rau, nu are nevoie sa-i spunem ca de fapt ii este bine, ci sa-i aratam acea parte buna care ar putea sa existe (macar speranta de mai bine) sau diferite posibilitati de rezolvare sau ameliorare.

– metoda abandonarii – „eu i-am spus, dar daca nu vrea…” – nu e propriu-zis o metoda de convingere, ci mai degraba felul nostru de a fugi de munca pe care o presupune convingerea si educatia. Rezultatul e previzibil: copilul va fi „rasfatat”, va „creste ca o buruiana”, nu va avea „cei 7 ani de acasa”. Asta inseamna ca limitam rolul parintelui la ce de simplu „provider”: il hranim, il imbracam, il spalam, cam ceea ce facem si cu plantele din apartament. Ori un alt rol la fel de important al parintelui e de racordare a copilului la mediul in care traieste, la societatea a carei parte va fi. Cand nu ne indeplinim acest rol, mediul va fi cel care va prelua acest rol prin profesori, colegi sau chiar oameni de pe strada, de la magazin, de la piscina etc. Problema e ca in majoritatea cazurilor oamenii din acest mediu nu vor actiona pentru binele copilului, ci pentru binele personal. Ei nu vor avea blandetea, intelegerea, explicatiile si alte lucruri necesare dezvoltarii unui copil si pe care ar trebui sa le aiba parintele. Atunci copiii vor intelege de multe ori un mesaj mai mult sau mai putin gresit si poate si mai grav, vor percepe interventia mediului ca pe o trauma, care le var ramane, in functie de gravitatea sa, poate pentru tot restul vietii, cu consecinte greu de evaluat.

Evident, toate aceste metode mi se par daunatoare indiferent daca reusesc sa convinga copilul sau nu. Dintre toate, doar prima poate avea exceptiile ei si anume in situatii in care este pusa in pericol viata sau sanatatea copilului sau a altora sau in alte situatii de o importanta apropiata. Ce este cu adevarat important sau nu… este o alta poveste.

De fapt convingerea copilului ar trebui sa aiba din nou ca baza liberul arbitru: trebuie sa acceptam ca copilul este o entitate distincta fata de noi, ca binele lui poate fi diferit de binele pe care il vedem noi pentru el, trebuie sa aiba libertatea de a alege si de a decide singur, iar noi trebuie sa functionam doar ca ghid in aceste alegeri. Asta presupune implicit faptul ca el va alege uneori sa nu faca cum vrem noi, iar noi trebuie sa acceptam acest lucru. Gradul de libertate in decizii trebuie acordat in functie de varsta copilului si de importanta temei.

In plus, iata cate lucruri pe care ar trebui sa le facem pentru a convinge copilul intr-un mod sanatos si durabil:

– trebuie sa-i explicam calm si in functie de situatie, ferm, punctul nostru de vedere

– trebuie sa exploram impreuna eventualele posibilitati, ce s-ar putea intampla in diferite situatii in functie de alegerea lui, care ar fi consecintele

– lasati-l pe el sa exploreze – puneti-i cat mai multe intrebari si oferiti-i cat mai putine raspunsuri, pentru a-si formula propriul rationament – o problema rezolvata singur valoreaza cat o suta de probleme aratate de altii

– evitati pe cat posibil raspunsurile categorice negative – „nu o sa fie asa”, „nu-i asa”, „nu ai dreptate”, „aici gresesti” etc.

– limitati-va strict la analiza situatiei si nu ajungeti niciodata sa va puneti mai presus de copil: „eu am mai multa experienta”, „stiu mai bine pt. ca sunt parinte”, „o sa ajungi si tu sa-mi dai dreptate” (aici diferenta de experienta e sugerata) etc.

– ascultati cu atentie si rabdare tot ce are de spus, chiar daca vi se pare evident ca bate campii

– incercati sa va puneti in locul lui, sa simtiti ce simte el si sa ganditi avand doar propriile lui experiente

– dati-i timp sa-si puna gandurile in ordine, sa analizeze in mintea lui si eventual sa observe pe altii

– in unele situatii poate sta pe margine sa vada ce se intampla altora daca iau decizia pe care nu vrea sa o ia

– lasati-i timp sa isi doreasca lucrul respectiv, daca e ceva ce si-ar putea dori vreodata

– castigati-i increderea

– aratati-i situatii similare in care a avut probleme similare si care au fost consecintele

– limitati-i alternativele – dintre jucatul pe calculator si iesitul afara multi prefera sa se joace pe calculator; daca calculatorul devine indisponibil (poate aveti dvs. treaba pe el neaparat acum) s-ar putea sa aleaga singur sa iasa afara.

– oferiti-i alternative convenabile si pt. dumneavoastra; daca nu aveti asemenea alternative, de cele mai multe ori ar trebuie sa va reanalizati propria gandire; problema e la dvs., nu la copil

– oferiti-i ceva la schimb, faceti o intelegere, un pact, invatati-l sa negocieze

– ganditi pozitiv si invatati-l sa gandeasca pozitiv – aratati-i intotdeauna ce are de castigat, nu ce va avea de pierdut daca nu ia decizia „corecta”

Si nu uitati ca uneori e ok sa hotarasca altceva decat vreti sau „trebuie”. Macar aveti speranta ca poate la un moment dat se va razgandi. Oricum luati-o ca pe o investitie: ceea ce ati pierdut la mica lupta de azi veti castiga la marea batalie a marilor decizii. Asta pentru ca azi ati facut ceea ce e mai bine, chiar daca ati pierdut.