Sariti la continut


Educatia si disciplina pe plaiurile mioritice

Sunt un mare admirator al natiunii engleze, din nenumarate motive. Unul din ele este fi faptul ca, spre deosebire de noi, reusesc sa fie o adevarata natiune. Dar ce inseamna la urma urmei a fi o adevarata natiune? Pe langa multe alte lucruri, inseamna si un anumit grad de organizare, care aduce beneficii specifice membrilor natiunii. Aceasta organizare nu are nici o legatura cu statul, dar nici neaparat cu etnia si din acest motiv exista termenul de “natiune” pe langa “stat”, “tara”, “natie”, “etnie”.

Natiunea engleza a reusit sa fie prospera de-a lungul timpului, de data asta si prin intermediul statului sau, si inainte de a fi un imperiu, dar si acum, la destul timp dupa ce imperiul s-a dizolvat. Mai mult decat atat, cel putin la ora actuala, prosperitatea se rasfrange asupra tuturor categoriilor sociale; chiar si in trecut gradul de rasfrangere a bunastarii asupra categoriilor sociale inferioare era unul dintre cele mai mari pentru perioada istorica respectiva. Cu siguranta mecanismul prin care au ajuns la aceasta prosperitate este complex, dar una dintre conditiile absolut necesare este din nou organizarea. Iar ca sa ai organizare trebuie disciplina. Dar cum a reusit disciplina sa se transmita de-a lungul a o mie de ani? Cu siguranta prin educatie.

Se vor gasi cu siguranta multi mioritici care sa ma contrazica aici. Parerea generala pe plaiurile noastre pare sa fie ca disciplina vine neaparat pe cale coercitiva, transmisa arborescent de-a lungul ierarhiei statale, institutionale si sociale de sus in jos si avand ca sursa primara absolut necesara un personaj mesianic aflat in varful arborelui, o mana de fier care imparte disciplina in stanga si in dreapta dupa propria-i pofta, pentru ca la randul lor cei de sub el sa imparta cu aceeasi abnegatie ceea ce au primit mai jos, urmand ca prin efectul de domino disciplina sa se transmita pana la baza si sa cuprinda astfel intreaga societate. Nu am folosit intamplator termenul “societate” in loc de “natiune”, pentru ca cu putina atentie ne putem da usor seama ca o astfel de organizare nu poate sustine o natiune, ci doar o organizare formala, precum statul, o institutie etc.

Aceasta conceptie generala este unul din motivele principale pentru care nu reusim sa fim o natiune, deoarece prin aceasta conceptie se elimina voluntariatul, participarea benevola absolut necesara existentei si functionarii unei natiuni. Rezultatul este ca asteptam in continuare. Pana acum am facut conform istoricilor nostri cam o mie de ani de asteptare. Cred ca o sa mai dureze un pic.

Educatia este cea menita a transmite din generatie in generatie invataturile care nu sunt evidente, care necesita foarte mult timp pentru a fi invatate, uneori cateva generatii. Aceste invataturi transmise si aplicate cladesc civilizatia, care este absolut necesara existentei unei natiuni.

Pe plaiurile noastre educatia si disciplina sunt adesea confundate si au conotatii peiorative. Ele sunt vazute ca o ingradire, o limitare, o distrugere a individualitatii, deci in orice caz ceva rau. Asta bineinteles si datorita sistemului descris mai sus. Atat timp cat totul vine prin coercitie, de sus, de foarte de sus este de astept ca arbitrarul si distorsiunilngre caii de transmisie sa-si faca simitita prezenta intr-un mod care tocmai asta face: ingradeste inutil, distruge individualitatea. Si tocmai asta se intampla si in realitate in viata de zi cu zi: ordinele vin intotdeauna de sus mai mult sau  mai putin arbitrar si sunt respectate orbeste de multe ori in pofida regulilor. Proportia situatiilor in care ordinele sunt mai importante decat regulile este mult mai mare in societatea noastra decat in societatile civilizate. De altfel, se poate observa cu ochiul liber ca, cu cat o civilizatie este mai avansata, cu atat regulile vor capata o importanta mai mare in detrimentul ordinelor.

Filmul Calatoria lui Gruber, desi are ca tema drama evreilor din Iasi in timpul celui de-al doilea razboi mondial, m-a impresionat in primul rand ca studiu de caz comparativ intre modul de organizare al instituriilor germane in contrast cu cel al institutiilor romane. Filmul nu se rezuma la a pune in evidenta eternul “la ei totul functioneaza” si “la noi nu functioneaza nimic”, ci arata si nuantele fine ale disfunctionalitatii noastre. Veti remarca cum la noi disciplina este confundata cu capacitatea de a tipa la celalalt si de a da ordine aberante sau neregulamentare. Evident asta este in realitate o lipsa de disciplina, ceea ce duce la o lipsa de organizare.

Din pacate aceeasi forma de disciplina o remarcam si in ziua de azi. Si bineinteles in detrimentul organizarii si in final in detrimentul bunastarii. Si in zilele noastre profesorul face cam ce vrea la catedra lui, functionarul face cam ce vrea la biroul lui, medicul face cam ce vrea in spitalul lui. Toti au liberatea de a se comporta cat vor ei de urat cu cei pe care ar trebui sa ii serveasca si chiar o fac, in pofida nu doar a regulilor, ci si a bunului simt. Si aici se poate vedea in mod practic si simplu dihotomia disciplina prin educatie – disciplina prin coercitie. Cea prin coercitie se exercita prin reguli si mecanisme de control ale institutiilor respective; si se vede ca esueaza lamentabil. Cea prin educatie ar trebui sa produca bunul simt; esueaza si ea lamentabil pentru ca noi inca mai credem ca solutia vine din alta parte. Atat timp cat sistemul nu e functional, deci regulile nu se respecta, bunul simt ar trebui sa fie acela care sa aduca binele in loc de rau, prin aceeasi nerespectare a regulilor, dar in cu totul alt mod si in final in beneficiul destinatarilor, nu in detrimentul lor.

 

Publicat in categoria Sentimentalisme.


0 Raspunsuri

Ramaneti la curent cu aceasta conversatie, abonati-va la feed-ul RSS de comentarii pentru acest articol.



HTML acceptat partial

sau raspundeti la acest post via trackback.