Cand se rupe – nervi, educatie, frustrare

Copiii pot fi foarte enervanti. Numai cine nu a avut copii nu stie cat de enervant poate fi un copil. Altfel cunoasteti foarte bine momentele acelea cand ti se ridica sangele in cap, ti se face parul maciuca de nervi si in fata ta nu mai vezi propriul copil pe care il iubesti, ci pur si simplu un inamic pe care trebuie sa-l anihilezi urgent. Reactia naturala e sa procedezi la anihilarea inamicului prin orice mijloace. Iti strangi tot armamentul din dotare, tipete, panarama, argumentatii cu sau fara sens, amenintari si sper ca nu si violenta. Apoi descarci toata munitia pe omuletul din fata ta si poate ca macar o perioada te simti mai bine: ai inlaturat pericolul, ai nimicit inamicul – job well done, private parent. Poate ai astepta si o decoratie pentru merite deosebite in lupta, de ce nu? Poate ca esti multumit, pentru ca la urma urmei asta ar fi educatie, nu? A gresit, deci trebuie sa plateasca, trebuie sa-l inveti. Si la urma urmei, daca ar exista o umbra de indoiala, daca te-ai gandi o fractiune de secunda ca poate ai exagerat, macar un pic – dar ce zic eu un pic; aproape deloc – oricum iti aduci aminte ca tie ti s-a facut si mai rau. Chiar mult mai rau. Dar ti-a prins bine pentru ca ai invatat ceva si uite ce bine ai ajuns acum, nu? Asa ca te feliciti din nou, desi…

Poate ti-au scapat totusi vreo cateva lucruri. La fel cum reactia ta de nervi si furie e naturala si necesitatea de explorare a copiilor e tot naturala. Exploarea asta nu inseamna neaparat sa meraga singuri prin padure sau sa caute prin cotloane, ci se refera si la explorarea limitelor psihologice sau de comportament. Oamenii (si deci copiii) nu se nasc cu limite, ci cu curiozitate. Limitele le sunt impuse de societate si lumea in care traiesc, curiozitatea le este ingradita de acestea. Actiunea de invatare a copilului de catre adulti a acestor limite s-ar putea poate numi educatie, atat timp cat limitele sunt „normale” si metodele la fel de „normale”. Copilul nu are de unde sa stie limitele, asa ca e normal sa incalce ceva ce nu stie. Chiar daca stie limitele, e normal sa exploreze posibilitatea incalcarii lor, pentru ca nu intelege rostul lor. Iar daca te-ai fi asteptat sa stie limitele si nu le stie (caz care de obicei e cel mai enervant pentru adult), atunci ar trebui sa te gandesti ca era responsabilitatea ta ca parinte sau educator sa-l fi invatat de mai demult aceste limite. Cu alte cuvinte, poate ar trebui sa fii mai suparat pe tine, decat pe el.

Aceasta explorare „fara limita” a limitelor poate parea o nesimtire din partea copilului. Pentru ca ai niste asteptari nerealiste, brusc in fata ta nu mai vezi un copil ci un nesimtit, un golan, un derbedeu caruia nu ii pasa de nimic si vrea doar sa faca rau. Daca ai sta un pic sa te gandesti, ai vedea ca nu e asa – din motivele pe care tocmai le-am expus. Dar tu asta simti si e firesc e sa simti asta – ni se intampla tuturor, nu esti singurul. Iar reactia fireasca la ceea ce simti tu firesc este aceea pe care o ai: nervi, frustrare, tipete, amenintari etc. etc.

Daca procedezi asa, si pun pariu ca ei procedat asa macar o data, si ai putea sa te calmezi la un moment dat (stai linistit, e aproape imposibil), ai constata ca exista un punct de rupere. In punctul acela, derbedeul, golanul nesimtit, adultul (pentru ca asa il simti cand e nesimtit ca ultimul adult nesimtit de pe strada) se tranforma brusc intr-un copil mic, speriat si neajutorat. In momentul ala i-ai infrant ego-ul, dar mai mult de atat, i-ai infrant vointa, siguranta, si cel mai important stima de sine si increderea in sine. Acum se simte doar mic si neajutorat. E usor sa nu-ti dai seama, pentru ca in momentul acela esti in continuare plin de nervi si ura. Dar crede-ma, asa e.

Aceste lucruri nu sunt benefice pentru copil. Asta daca vrei sa creasca un adult echilibrat, responsabil si fericit. Chestiile astea se depun in subconstient si pot lasa urme adanci pentru tot restul vietii. Mai precis, in situatii care nu au absolut nicio legatura cu situatia prezenta, va actiona altfel decat daca nu ar fi existat episoadele astea, si de cele mai multe ori mai prost. Asta duce la probleme, frustrari, nefericire.

Nu confunda nervii tai cu educatia. Educatia ar trebui sa se faca numai cu calm. Stiu ca e imposibil, dar asa ar trebui. Daca a invatat ceva bun din tot momentul asta, cu siguranta e mult mai putin important decat ceea ce i s-a impregnat rau in subconstient. Nu-l invata sa fie o oaie care sa raspunda doar in fata puterii. Nu puterea ar trebui sa guverneze, ci bunul simt si empatia. Nu-ti imagina ca impunerea excesiva si exclusiv prin putere ar putea sa-l invete altceva.

Pana acum m-am referit la tine si am presupus ca esti parinte. Din pacate, copiii sunt expusi la astfel de tratamente si din partea altor oameni: educatori, profesori sau chiar necunoscuti de pe strada. Cu totii se simt mai puternici decat un copil, cu totii sunt enervati si frustrati de copil sau din alte motive, cu totii au o prada usoara si la un moment dat se simt nu doar indreptatiti sa faca asa, ci simt chiar ca au datoria sa faca asa. Nu poti sa-i feresti pe copii de toate astea. Dar atunci ce e de facut?

Daca ti se intampla ca un educator, invatator, profesor sa se poarte asa cu copilul tau, exista cateva tipologii de reactii. Unii parinti se duc sa se certe cu profesorul. Se face o cearta monstru, parintii se poarte practic cu profesorul ca si cu copilul si se bazeaza pe raul pe care i-l pot face ca sa-l sperie si prin frica sa-l controleze, salvandu-l astfel pe copil. Poate sa functioneze sau nu, dar ceea ce e sigur e ura profesorului, care poate sa se intoarca sau nu impotriva copilului. Mai mult decat atat, ranile copilului nu sunt ameliorate, dar in schimb poate invata aceeasi lectie proasta: puterea e totul, cei mai mari ii abuzeaza pe cei mai mici.

La extrema cealalta avem parintii pupincuristi care nu s-ar pune niciodata impotriva unui strain si mai ales a unui profesor. Copilul e cu siguranta de vina in toata treaba asta si eventual ii mai fac si ei niste panarama in plus. Aceeasi lectie invatata: puterea e totul, cei mai mari ii abuzeaza pe cei mici. Bonus in cazul asta: guess what tu este cel mai mic si trebuie sa inghiti orice abuz de la cei mai mari – asta e datoria si menirea ta in viata de om mic si slab.

Din punctul meu de vedere, intr-o astfel de situatie cel mai important e sa vorbesti cu copilul, sa-l asculti, sa analizezi, sa-l inveti cum ar putea sa evite astfel de situatii, cum ar putea sa se apere, care sunt limitele, care sunt parghiile si mecanismele, cine are dreptate si cine nu si ce s-ar putea face, care sunt optiunile si ce s-ar intampla in fiecare din ele. De multe ori toate optiunile sunt proaste, dar asta e o lectie de viata, pe care o poti preda copilului tau, sprea a-l lasa sa-si aleaga propriile optiuni si propriul drum. La fel de important e sa-l faci sa simta ca esti alaturi de el, ca sa-l sprijini si ca sa-l aperi. E important sa nu se simta singur, sa simta ca „are spate”.

Daca e cazul, poti vorbi cu adultul care a reactionat urat fata de copilul tau. Dar in discutia asta, as face apel la bunavointa adultului, as incerca sa exploatez convingerile lui si bruma de umanitate pe care as spera ca o mai are si foarte important, as fi cat se poate de ferm in a repeta cu calm ce a fost gresit in abordarea lui si de ce. Fermitatea e subestimata in societatea noastra pentru ca dureaza mult si nu are efecte imediate sau spectaculoase. Dar daca vei avea rabdarea si puterea vei vedea ca da rezultate. Daca ar fi sa alegi dintre a te intepa cu un ac sau a-ti bazai o musca, s-ar putea sa alegi musca. Dar dupa nopti intregi nedormite de la musca care bazaie incontinuu, s-ar putea sa ai surpriza ca vei prefera acul, numai sa scapi o data de musca aia.

Ca multe alte lucruri pe care le-am scris pe-aici, si la articolul asta am facut multa teorie. Practica ne omoara. Realitatea nu e niciodata ce ar trebui sa fie si e firesc sa fie asa. Dar daca va dati seama de mecanisme, poate va veti stradui si poate veti reusi macar din cand in cand sa faceti macar un pic diferit si atunci va fi macar un pic mai bine.